Orele astrale ale omenirii

Prinşi în centrul vieţii lor ca într-un foc, oamenii speciali au dăruit lumii mesaje speciale. Fie că s-au numit profeţi, artişti, oameni de ştiinţă, clipe de foc din viaţa lor au devenit scântei ce au aprins istoria. Nu pot uita cartea lui Stefan Zveig, “Clipele astrale ale omenirii”… Alături de alte mari cărţi, aceasta m-a mişcat atât de profund, încât întotdeauna, de atunci, am văzut puterea actului creator ca pe un adevărat har divin.

Când îmi vorbea, de exemplu, despre Georg Friedrich Haendel, care ajunsese la mare strâmtorare, parţial paralizat şi într-o cumplită lipsă financiară exact în cea mai înaltă perioadă a vieţii lui, ars de forţa inspiraţiei care îl stăpânea, perioada scrierii oratoriului “Messiah”, atunci explodam ca o revelaţie, de parcă eu însumi deveneam o oră astrală a propriei istorii.

Dar mai mult de atât: aveam să înţeleg că “toate lucrurile lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu”, că nu e amănunt în viaţa noastră, care să nu se înscrie în planul lui Dumnezeu cu privire nu doar la noi personal, ci la toată istoria omenirii… Că a ignora acest adevăr înseamnă a ne exclude din propria noastră viaţă.

Dă-ne, Doamne, orele Tale astrale!

Mîinile

Violeta îmi spune că îi place mult desenul ăsta, aşa că m-am hotărât să vi-l arat şi vouă. Ideea e veche. Aveam 20 de ani, când desenam pentru prima dată o mână ca simbol al sentimentelor (ce se vede mai jos)… Şi mă mai gândesc că, într-adevăr,

“mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase” (Ezechiel 37:1)

Îngerul… fragment 4

O linie politică îl separă de sine, îi strică desenul din pulbere: „Pe aici vor trece domniile lor eminenţa, preasfinţia, preafericitul… Adună-ţi, copile, cârpele, că vor veni domniile lor, preşedintele, senatorii…” Ce i-ai făcut? Ce ai, domnule, lasă copilul… De ce-i dai cu piciorul? „Nu vezi, cucoană, că s-a prăpădit, s-a stins de mult, s-a macerat în frunza dusă, în propriu-i joc… În marea noastră colcăire vine ministrul! Mai bine agaţă-l undeva pe o culme şi cumpără-i o altă păpuşă, să înveţe ce-i omul care nu calcă pe dungile noastre politice, dogmatice, sugrumatice, pe unde vor defila curând eminenţa, sanctitatea, preasfinţia, prea fericiţii, cu ciocanul şi cuiele şi cu meseriaşii, că doar aşa vom şti dacă era Dumnezeu…

Că avea atâta dor de mântuire… Şi că doar n-or să-L ţintuiască măriile lor personal pe El personal ziua-n amiaza mare , cu mânuşuţele lor personale… Au meşteri, ce mai… Şi apoi, un pic de decenţă, doamnă! Mai bine cumpără o păpuşă nouă în loc…” I-ai auzit, draga mea? Să cumperi o păpuşă nouă copilului, sau în loc de copil, să înveţe ce-i omul. Cum Îl mişcă din aţe, cum Îl desface din cârpe, cum Îl atârnă pe lemn pe Fiul Omului…

Îţi vine să plângi… „Nu Mă plângeţi pe Mine, plânge-ţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!” Eşti în litere ca o rezonanţă permanentă, cauţi pădurea existenţei şi nu găseşti decât copaci, te agăţi de unii, te loveşti de ceilalţi, ploaia începe ca o pernă sub care încerci să-ţi bagi capul ca să nu mai auzi…

Eutanasia şi sfinţii

Condamnaţilor la moarte prin injecţie letală li se dezinfectează acul seringii care urmează a le curma viaţa? Că acelora care cer eutanasierea, da. Câtă curăţie asigură Satan celor pe care urmează a-i înghiţi? Cât mers la biserică şi câte lumânări aprinse? Cât ulei în candelele de la căpătâiul patului, sau cruci desenate la iuţeală pe burţi?

Întreb şi eu… Dumnezeu nu poate fi altfel decât sfânt. Iar noi, oamenii, nu putem fi decât sfinţi, ca să ne poată “asimila”, ori… eutanasiaţi de amăgitorul… Adică nici reci, nici în clocot.

“Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:16)

Poeziile Rodicăi Sagaidac

Mesaj ClaS, ianuarie 21, 2002

Jos palaria!
Jerba superba de imagini in care ma scalzi, draga Rodica, aproape ca ma sufoca!
Daca as sti ce-i aia invidie, ar fi tot un fel de “Imperativul absolut” al momentului.
E superba descrierea luptei umanului cu propria lui suferinta intr-o incrancenare de atata dramatism ca in versurile astea:

Leaga-ti sufletul de grilaje!
Stai cuminte si taci!
Lasa gaitele sa tune si fulgere
sa bata cu dalta
sa suiere
sa sparga fereastra si teasta.

Leaga-ti urechea de noptiera!
Nu lua surogate!
lasa himera sa-si zornaie toalele
cantecul ranjetul
sa-si anunte martiala victoria.

Leaga-ti ochii de lustra!
Nu te uita in adancuri!
Tine piept valvataii!
(un vierme obez face baie-n tesuturi).

Infige-ti degetu-n pana!
Adu-ti aminte de Iov!
Spune ca stii:
Chi-rur-gul di-se-ca tu-mo-rrrrra.

Iar salvarea care se intrevede amestecandu-se esential cu chiar cauza suferintei, atat de bine redata in ultimul vers, chi-rur-gului (in sensul imbratisat de mine, Dumnezeu, dar poate ca ai intentionat exact invers - asta nu schimba frumusetea poeziei, nici nu-i deturneaza sensul profund biblic) fiindu-i descrisa sigura si categorica interventie prin sacadarea produsa de despartirea in silabe a versului si prin accentuarea atat de dureroasa a ultimei silabe (aproape rautacioasa, asta iarasi ma face sa ma intreb daca nu-i totusi vorba despre Satan, “himera” ce-”si zornaie toalele”)…
De fapt, problema cauzei suferintei da si astazi batai de cap unei parti a lumii teologice.
Ca sa raman la poezie, n-am inteles un lucru in versul “Lasa gaitele sa tune si fulgere”, desi merge si asa si asa: “fulgere” e verbul la conjunctiv (”sa fulgere” - in cazul asta nu stiu daca e acceptata in romaneste “mancarea” lui “sa”), sau e subiectul propozitiei “si “fulgere sa bata cu dalta” si
urm.?

Nu stiu, eu nu consider ce faci a fi estetica a uratului (desi asa s-ar putea crede dupa unii termeni folositi), daca e sa aprofundez serios… Nu cred ca un vulcan in eruptie imi poate naste impresia de estetica a uratului. E mai degraba o zvarcolire a unui adevar pe o pardoseala de real selectat de
zvarcolirea insasi, elemente care isi imprumuta din caracteristici.
Viziunea ta asupra dragostei, in poezia de mai jos, ma face sa cred asta. Dragostea e un adevar. Zvarcolirea ei implacabila, o data starnita, reflecta o realitate care o reflecta. Daca realitatea e potrivnica, apare aceasta confruntare descrisa magistral de tine. Nu dai o definitie a dragostei, ci a unui adevar in lupta cu zvarcolirea lui. Dragostea este altfel.
Nu as spune ca faci o estetica a uratului. Mai degraba una a luptei cu uratul!

Dragostea

Exoftalmica revoltata tipatoare
ascunsa cand intre rafturi cand in sertare
acrobata geniala
danseaza pe frunze pe clape pe ape pe muchii de sabii
rade si cu unghiile de la picioare.
Te-acosteaza cu placere la jocul de-a baza
musca si triseaza diplomata
(si cata risipa de butade cat au plans poetii in pletele ei cu iz de ciumafaie!)
si noi razboinici viteji
ne vom zbarli vom face bulbuci la gura
vom juca cu ciuda batuta pe trupul ei de vulpe batrana
ii vom taia felii-felii rasuflarea
sau poate o vom crede cum am facut si altadata
fi-va-ne mila!
“C’est la vie” - va sopti deranjata.
“C’est la vie”
Inteleptul din scorbura vremii nu o data a spus:
“Nu starniti dragostea!…”

Stii la ce m-a dus cu gandul poezia de mai jos? La Exod!

Vad clar puterea rugaciunii si pocaintei rupand barajele dintre om si Dumnezeu. Ideea ca Nasterea (din nou) e un proces care se poate invata prin rugaciune, e interesanta. Dar contine un sambure de orgoliu omenesc, dupa parerea mea. Teologilor, combateti-ma! Mi se pare ca scade putin tensiunea. Oricum, iti multumesc pentru poeziile astea!

***
Intre mine si Tine
traumele sapau basoreliefuri
moartea aristocrata isi bea ceaiul
citindu-i pufaind
pe Goethe si Shakespeare.

O urbe
supraaglomerata
de patetici iubiti
si jegoase fantome de lumina.

Memoria
si-o ruga
spintecand ascutita
epiderma supuroasa.

Inca un pas
invatam sa ies din era intrauterina…

Demitizarea Satanei, deconspirarea unei intregi retele secrete malefice agresive, virulent molipsitoare (”este plin de purici de caine”), din poezia de mai jos imi confirma: Nu faci estetica uratului, ci a luptei impotriva uratului. Reprezentarea corecta a adversarului face parte din arsenalul tau. Sa-ti dea
Dumnezeu izbanda in lupta aceasta!

***

Stiu
din timpuri ancestrale
ai purtat razboaie
cu scafarliile lor genialoide
-mingi de chihlimbar-
ai dus-o si pe tanti Saveta la duba
l-ai luat si pe tataia de-o aripioara
astazi - retor
maine - borfas
(in ipostaze exclusiv mizericordioase)
vrei cu orice pret sa mor de sete
sa-mi iasa basici de ciuda pe gura
ioi in inger de lumina te prefaci
hai lasa-ma
esti plin de purici de caine…

Inca o data iti multumesc!

Ionatan

(Rodica este de multă vreme membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova)

Îngerul… fragment 4

Aşa trebuie să fie, nu? Trebuie să scriu toate acestea, fiindcă altfel cască ochii la mine, fiindcă singure sângeră-n gol. Şi, mai ales, fiindcă nu reuşesc să mă vadă destul de clar. Îşi zgârie ochii de colţurile mele tăioase, fără să mai poată rosti ceva, cât de cât… O salamandră, un chiup, o orhidee… Zadarnic mă zbat să le strig: nu vedeţi Întrerupătorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgârieturi, de voi înşivă, nu vedeţi Întrerupătorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plâns, nu e timp de râs, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodată, în băierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen în aerul care împrejmuieşte casa unde ne-am sădit una lângă alta inimile, ne-a învăţat să respirăm altfel: cu mai multă răbdare, gândind… Cu faţa la gând…

Vom ieşi din noi, vom ieşi să mergem în parc, nu e aşa? Să vedem aleile cum vibrează. Cum tremură, înconjurându-ne, culorile. Mâna lui Dumnezeu încălzind lucrurile, învăţându-le să fie lucruri. Atingând lumina pe rând, aproape de ochii noştri. Poate că vom înţelege, vei vedea… Vei vedea altfel, este adevărat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptând să fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere şi de pulbere, în jurul cărnii cuprinsă de puls. Vezi?

Doamne, Doamne, deschide-ne!

Am auzit soneria. Până să mă ridic şi să ies, cineva bărea nervos la uşa mea. “Imediat!” am strigat, încercând să ghicesc cine bătea atât de hotărât… Nu aşteptam pe nimeni. Când am deschis, aveam în faţa mea un om la vreo 60 de ani, dolofan şi cu ochelari, cu o sacoşă în mână, se vedea că făcuse piaţa. M-a privit mirat, apoi s-a uitat lung la numărul de pe uşă, şi iar m-a privit, de parcă se întreba dacă sunt el sau nu. Până la urmă s-a hotărât că nu semănăm. Şi-a făcut semnul crucii de câteva ori, a bâiguit “Doamne, Doamne!” şi a plecat. Crezuse că ajunsese acasă.

Şi când te gândeşti că cei mai mulţi vom păţi la fel când vom ajunge la porţile cerului, crezând că aia e casa noastră… Şi că va trebui să căutăm cealaltă uşă… Zadarnice vor fi atunci semnul crucii şi “Doamne, Doamne!”

“Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.” (Matei 25:11-13)

Era la 1 an de la inaugurarea ClaS

Mesaj ClaS , 12 ianuarie 2002

Nu vreau un mesaj festivist, nu vreau bilanturi, desi se obisnuieste.
Vreau sa stau inaintea Domnului si inaintea voastra cu inima deschisa, cu zambetul pe buze si cu un “Multumesc” intr-o rugaciune.

Pe 12 ianuarie anul trecut (2001) era inaugurata lista noastra. Multumesc pentru sprijinul tau prietenesc si dezinteresat, Dane! Domnul a dat rod stradaniei noastre. La un an de la punerea noastra la cale, avem o carte sub tipar. E de mirare si de cantec de slava pentru darurile si minunile pe care El le face.

Am avut un vis pe care l-am urmat de-a lungul anilor: sa existe un cenaclu crestin. Domnul mi-a onorat acest vis. Si acum, visul nu mai este numai al meu: este al nostru! E o bucurie, sunt anotimpuri si anotimpuri de cuvinte intru rascumparare de vreme, este o responsabilitate, si acum toate acestea sunt ale noastre ale tuturor.

Nici nu stiti cat ma bucur sa vad cum fiecare ajuta pe fiecare, sa vad evolutie in scrisul vostru, sa joc PPPuri unde manusa cu cinci degete a lui Teo ni se arunca spre stragere poetica de mana, sa citesc ultimile creatii ale lui Mario sau Alin…

Nici nu stiti cat invat eu de la voi si cat de aproape va simt, dupa un an.
Mi-am dorit prieteni si am prieteni. Domnul sa va tina, dragilor!
Cant in gand “Multumesc, Doamne! Multumesc, Doamne!”
Hai sa facem un cor!

Doua, trei, si…!

Supune-te de bună voie!

Cum să ceri aşa ceva, cuiva? Chiar dacă îi ceri să se supună lui Dumnezeu, sau mai ales atunci… Întotdeauna îşi va arăta propria sa autoritate, opunându-ţi-o cu vehemenţă. Indiferent la orice argumente şi clădit puternic pe experienţa lui îndelungată, fiecare îşi va etala şi proclama adevărul propriu. Dar un lucru este clar: experienţa nu mântuieşte. Subiectivitatea nu e calea spre cer…

Explicam aici cum văd eu această problemă. De fapt, atunci când nu ne raportăm experienţa la aceeaşi sursă de adevăr, e normal să apară conflicte. E normal să vedem iubire şi interes când vorbim despre copiii noştri. Dar al meu are 25 de ani, e însurat şi poartă barbă, iat al tău învaţă să zică “mama” şi îşi udă scutecele. Singura experienţă comună este că suntem într-un compartiment de tren. Dar şi aici apar probleme: eu cobor la Ploieşti, iar tu la Bucureşti. Comune ar rămâne urcatul şi coborâtul. Şi mâncatul timpului.

Adică ne naştem la fel, trăim un timp (pe care-l “mâncăm”), apoi murim. Dacă închinarea noastră nu e comună, nu putem vorbi despre acelaşi Dumnezeu.

Atunci care ar fi Adevărul? Încercând să elimin subiectivitatea mea din ecuaţie (deşi niciodată nu o voi putea face total), ar trebui să fac apel la ceva exterior mie, nouă, faţă de care să ne raportăm. La ceva cu putinţă de cunoscut şi de asimilat pentru câţi mai mulţi dintre noi. La un Adevăr unic şi imuabil, dar care să se poată uni cu subiectivităţile noastre rămânând acelaşi unic şi imuabil şi conferind siguranţă experienţei.

Singurul astfel de Adevăr este Isus Hristos al Scripturii. Deschid Cartea şi trăiesc. Cartea este acel ceva obiectiv de care am nevoie. Nu anulez subiectivitatea nicicui, nici El n-ar face-o. Supunerea înaintea Lui nu poate fi decât de bună voie!

Altă ping-pong poezie (Exerciţiu de rimă 5)

Mesaj ClaS, ianuarie 5, 2002

1. varianta de la Mario:
Poezia e un dor
> Cand din lacrima cobor
> Si m-azvarl intre straini
Cu-amintiri pline de spini.

> Poezia e un car
> Intre miristi si granar
> Inautru-s inimi tari
Traiectorii de quasari.
>
> Poezia e un cor
> In auzul roditor
> Cand ma ia de mana un cuvant
Ma alinta,eu il cant.

2. varianta initiala de dupa lansarea de catre Sanda si interventia mea:

>Poezia e un dar,
>rostogolul dintr-un zar,
>suflul muzical
>din taria unui val.
>
>Poezia e un dor
o tacere cu pridvor
>
>Poezia e un car
pe un pod dintr-un podar
>
>Poezia e un cor
de cantat albinelor
>
>(mai adaug doua strofe)

>Poezia e un far
ba e strigatul solar!
>
>Poezia e un for
e altarul vorbelor

>(si am facut si ultima strofa)
>
>Poezia e un dar.
>De te sui in acest car
>luminezi precum un far
>raspindind in juru-ti har.
>
>1 Sanda
>2 Ionatan
>3 Cami
>4 Mario

Îngerul… fragment 3

Purtăm proteze de inteligenţă pe ochi. Pe ochii noştri decupaţi din fumuriile coclauri ale serii. Se văd doar semne de-ntrebare, aure smulse de pe lucruri, de pe insecte, oameni, stele… Boli cosmogonice bizare, anatomii de elefanţi, mamuţi revărsaţi din tinetele zodiacelor, care ne orbesc… Purtăm proteze de inteligenţă, realităţi chinuite, abuzul de bisturie în frunză nereuşind să dea de albastrul din verde. Ne răstignim doar umbrele.

Toamnele nu sunt decât softuri pretenţioase pentru calculatoarele noastre. Inimile…? Batere de sânge în cuiele fricii, undeva, între trecut şi viitor. Oh, Doamne, mai lasă o alee măcar, în parcul verde al tăcerii, în orhideea suplă a blamatei sincerităţi ! Am vrea să înţelegem toate astea, am vrea să clădeşti Tu în noimele naşterii, am vrea ereditatea închinării… Nu monştrii ingineriei genetice, nu mutanţii creierelor stâlcite de ateismul mestecător, nu, nu, nu!

Drogării, destrăbălării docente făcute sul pentru întrebuinţări, flăcări, focare, erupţii, cum să le mai spun? Lumea. Socialul. Noe se îndreaptă către arcă… Doamne, mai lasă o funie să agaţe de inimă cârligul transcendent al ochilor ridicaţi în rugă…

Aroma de Dumnezeu

Întrebaţi-mă despre mine. Cât adevăr vă voi spune şi cât va rămâne nespus? Cât adevăr despre Sine ne-a spus Domnul nostru? Pe tot, veţi răspunde. El este Adevărul. Da? Cât cunoaştem şi cât nu, despre Dumnezeu? Aşa şi cu mine… Bineînţeles, la scară, şi luând în considerare că şi voi sunteţi oameni. Adică… tot la scară!

Eu am un mare avantaj: pot spune în poezie acele lucruri despre mine pe care nici eu nu le ştiu exact, fără să mint. Uneori lucrurile pot fi spuse doar atingându-le. Aşa făcea Domnul Isus când vorbea în pilde. Sau când vindeca bolnavii, atingându-i: vorbea despre o realitate a Sa, realitatea Împărăţiei Sale.

Într-o zi, orice floare de tei se rupe şi cade. Rămâne parfumul ei să mai spună ceva, un timp… Orice gând despre tei sugerează, presupune AROMA de floare de tei. Isus Hristos e AROMA DE DUMNEZEU! Aromele nu mor niciodată. Parfumul unei flori dispare. Aroma însă e ideea despre puterea unei flori, mai mult, însăşi împărăţia acelei flori. Ea nu poate dispărea. Aşa cum nu dispare o oglindă când încetezi să te priveşti în ea.

Iar ppp (exerciţiu de rimă 4)

Mesaj ClaS, 29 decembrie 2001

Dragii mei, voi da totusi replica… la jocul de mai jos.

>> 1. Legile Domnului nu sunt un joc!
>Sunt libertatile zborului ce cheama lucrurile la loc,
Linistea omului intre stalpul de nor si stalpul de foc
>
2. De-aia nici n-am facut apel la ele
>Desi se citesc noaptea in dansul de stele.
sau ziua-ntr-un fluier de mierle
>
>> 3. Nu cred ca n-ai inteles ce am spus,
>Cu totii vrem sa vorbim limba Celui de Sus
dar si linistea Lui de pe zori si apus
>
>> 4. Stiu ce sunt “conventiile poeziei”: nu sunt nici Lege,
>> nici har.
>Printre ele pasim sa dam rod unui “bob de mustar”,
litera de iubire din al Domnului alfabetar

>
>> 5. Nu vreau sa vin cu contra-citate, dar sunt si porunci
>> de genul “nu lua,
>> nu manca”. Despre astea vorbeam.
>Si apoi intindeam un gand de la unul la altul si ne
>zambeam.
privind iarna cum face din cerul albastru un geam.
>
>ti-am facut-o, nu-i asa?
cand e nu si cand e da?!

Înţelepţii moştenesc pământul

Ştiu câtă cătare are iubirea. Nu vorbesc despre aia de-i face pe unii să piardă trenul, iar pe alţii să-şi piardă minţile.

Spun despre iubirea de celălalt, într-atât încât să uiţi de tine, să nu mai conteze pe ce fel de lume trăieşti, că e o lume de lupi răpitori şi de lei care caută pe cine să înghită… Să nu mai conteze că ceilalţi te văd prost. Prost de bun… da’ tot prost.

Domnul ne-a trimis ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Aşa a vrut El. Şi ne spune să fim blânzi. Blânzi ca porumbeii. Dar şi înţelepţi. Înţelepţi ca şerpii. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.

Şerpii se ascund uşor şi repede. Pământul nu are secrete pentru ei. Cea mai uşoară adâncire, cea mai ascunsă “gaură de şarpe” îi poate salva dintr-o primejdie. Ei moştenesc pământul: înţelepţii!

Psalmul de sub perfuzor 13

Eşti, Doamne, cu ochii pe mine, cum prin valea umbrei morţii colind, eşti plin de inima Ta şi de ochi de jur împrejur, că lumina e ca pulberea de pe drum. Vesel sau trist cum sunt, mă suni ca pe o sunătoare de prunc, de zâmbesc îngerii.

Iartă-mă, Tată, cu unul dintre gândurile Tale, iar cu celelalte ia-mă pe după umeri. Fiul risipitor avea tălpile pline de praf… Eu am creştetul. Între mine şi Tata creşte o lacrimă şi nu ştiu exact dacă e a Lui sau a mea. Sau a noastră.

Când ne privim în ochi nu mai vine seara. Ce vâltoare de iubire face din mine fulg? Nu ştiam că inima Ta pluteşte… Iartă-mă de privelişti şi ţine-mă ca pe o fotografie în care a rămas doar izvorul.

Ping-pong poezie (exerciţiu de rimă 3)

Mesaj ClaS 26 dec 2001
(poezie cu strofe de cite 4 versuri, cu rima uniforma pe fiecare strofa)

Poezia e un dar,
rostogolul dintr-un zar,
suflul muzical
din taria unui val.

Poezia e un dor

Poezia e un car

Poezia e un cor

(mai adaug doua strofe)

Poezia e un far

Poezia e un for

(si am facut si ultima strofa)

Poezia e un dar.
De te sui in acest car
luminezi precum un far
raspindind in juru-ti har.

1 Sanda
2 Ionatan
3 Cami
4 Mario

Sânge de Miel

Floarea sudorii pe o frunte de Domn
Ca peste dealuri floarea din pom,
Fructele ies din pământul stropit,
Roşul culorii a-nmugurit.

Zice mai clar ca o sabie-n cărni,
Gândul de tine poţi să-l adormi,
Nu-l adormi-vei însă deplin:
Umbra-i rămâne să-ţi fie suspin.

Baţi aspre porţi cu tăişul ciobit
Al mişeliei pe care-ai iubit.
Domnul trecea pe acolo ducând,
‘Fruntând dureros mişelia pământ.

Timpul în pajişti s-o opinti
Loc să îi facă să păşească pe-aci.
Ploaia-n ogrăzi revărsată-i din El…
Blânzi vom ieşi, că e sânge de Miel.

Psalmul de sub perfuzor 12

Prietenului Marius Cruceru la Oradea

Ceva ce noi numim iubire, ceva ca un umăr al soarelui când ne zăreşte inima lui, zvâcnetul de uimire al razei la vederea luciului lac,ceva ce face simfonie din zgomotul oricărei cascade, asta şoptea Dumnezeu în dreptul nostru seara, întocmindu-ne

Şi dulceaţa de smochine a clipelor într-o contagioasă fredonare de noi ca poveştile… Doamne, cum se fac fotografiile cu prietenia pe dinafară?

Fragment 2, “Îngerul…”

Nu amestecaţi sufletul, totuşi, cu pământ, cu alte celelalte cărnuri la întâmplare, doamnelor şi domnilor! Dragostea, cu dragonii… doamnelor şi domnilor! Nu e circ, spectacol cu gladiatori, panem et circenses, nu cireadă, pâlc de putrede oase… Nu-i un lucru de apucat, doamnelor şi domnilor! Mântuirea nu vă e scrisă în frunte. Este îngerul cel mai scurt înspre mâine!

Ping-pong poezie (exerciţiu de rimă 2)

Mesaj ClaS 26 dec 2001

“Poveste”: (4
> strofe x 6 versuri,
> rima umiforma)
>
Am inscris pe-un camp cu maci
-esti plugar, inger sau vraci?-
No, ca mi-s plugar din daci!

Si departele-i aci
incarcat de vesnicii
nu il vezi si nici nu stii

Voi visa din beduini
ca-mi trag seve cu pelini
si ma duc pe la vecini

Spun si tac si iarasi spun
(tic de mos, de Mos Craciun,
ce-a pornit de prin ajun

1. Ionatan
2. Teo
3. Sanda